Întrebări şi răspunsuri

Cum rezolvăm o problemă?

Scopul urmărit pentru fiecare problemă din domeniul energiei este optimizarea (în general, minimizarea) necesarului de resurse energetice, a timpului necesar, a impactului cu mediul, a necesarului de resurse ne-energetice şi a cheltuielilor totale.

Progresul omenirii din cele mai vechi timpuri şi până astăzi este legat de folosirea energiei. Problema găsirii soluţiilor celor mai eficiente pentru utilizarea energiei (solare, eoliene, geoterme, a mareelor sau a energiei termice a mărilor) sau problema valorificării deşeurilor menajere sunt din ce în ce mai intens studiate de diverşi oameni de ştiinţă de prestigiu mondial.

La mai bine de un secol de la revoluţia industrială, lumea cunoaşte astăzi o nouă provocare - revoluţia informaţională. Societatea informaţiei care va lua naştere din aceasta va fi organizată pe bazele creaţiei, a prelucrării şi a transmiterii informaţiilor.

1.1. Societatea informaţiei

Societatea informaţiei, din care facem parte, este caracterizată prin coeziunea intelectuală a indivizilor (individul este un element al unui grup social). Această coeziune intelectuală se realizează prin intercomunicarea de idei între indivizi. Ideile se transmit între indivizi prin diferite mijloace: prin propoziţiile unui limbaj (structurate într-o teorie, de exemplu), prin imagini (o pictură), prin sunete (muzica), prin arhitectură, prin obiceiuri, prin modă, etc. Toate acestea se transmit prin viu grai, radio, televiziune, ziare, reviste, cărţi, expoziţii, concerte, dar mai ales prin Internet. Comunicarea şi acţiunea sunt caracteristici fundamentale ale activităţilor actuale. Comunicarea vehiculează în principal informaţia, iar acţiunea se bazează pe energie.

Dezvoltarea bazei materiale a societăţii umane, cât şi dezvoltarea ştiinţei conduc la necesitatea specializării. În prezent, având în vedere viteza cu care creşte cantitatea de informaţii noi, se consideră că un OM nu poate fi la curent cu toate cercetările, nici măcar într-o singură disciplină. S-a încetăţenit chiar o imagine despre dezvoltarea ştiinţei: aceasta este ilustrată prin umflarea unui balon al cărui volum sporeşte o dată cu creşterea cunoştinţelor, iar suprafaţa acestuia (care creşte o dată cu volumul) reprezintă contactul cu necunoscutul. Deci, pe măsură ce cresc cunoştinţele noastre, creşte şi numărul problemelor care trebuie rezolvate.

Toate acestea au dus la problema specializării, chiar a ultra-specializării, a compartimentării cunoştinţelor. Această idee a fost ironizată de Bernard Shaw, care spunea că „un specialist ştie din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin şi, la limită, ştie tot despre nimic“. Reacţia la această tendinţă de specializare, de izolare a celor care se ocupă de diferitele compartimente ale ştiinţelor naturii şi ale disciplinelor tehnice este firească, deoarece o astfel de compartimentare nu este specifică intelectului uman.

Specialistul trebuie să fie un bun cunoscător a tot ce este mai nou în domeniul său, dar în acelaşi timp trebuie să aibă şi un nivel general de cunoştinţe, să înţeleagă sensul dezvoltării lumii, al societăţii. Talentul său este înăscut şi poate fi dezvoltat, iar spiritul creativ se poate dobândi. Este periculos să spui despre creativitate că nu este importantă. Creativitatea este esenţială în orice domeniu şi în orice întreprinde omul. Fără creativitate, nimic din ceea ce există astăzi pe Pământ nu ar fi existat. Inteligenţa şi creativitatea umană sunt două lucruri diferite. Poţi fi inteligent şi să nu creezi nimic în folosul omenirii. Numai un spirit inventiv, creativ, poate face lumea să progreseze.

1.2. Sistemele de idei

Ideile formează o nişă culturală, care este caracterizată prin sisteme de idei care se autosusţin într-un complex care are o anumită durată şi care poate fi înlocuit cu un alt complex de idei. Se pot deosebi două categorii de idei:

  idei care pot fi verificate experimental
Valoarea acestor idei nu este dată numai de acceptarea lor de către un grup social, ci această acceptare depinde de posibilitatea de verificare a valorii lor prin comparare cu procese constatabile din natură. Aceste idei se numesc idei evidente, pentru că este nevoie de o evidenţă pentru a le justifica.
  idei care sunt autosuficiente
Aceste idei au fost denumite de Hofstadter „idei virus“, iar Dawkins le-a botezat, în mod mai cuprinzător, „mime“. O mimă este o idee care apare ca un rezultat al mimării: este însuşită de o inteligenţă umană prin imitaţie. Nu trebuie uitat că şi ideile a căror valoare este dată de interacţia om-natură sau om-societate (pe care le-am numit „idei evidente“), se transmit parţial prin mimare. Oricînd, însă, acestea pot fi supuse unei probe externe de valoare.

În raport cu evidenţele, nişa culturală este deschisă, pe când în raportul cu mimele ea este închisă, în sensul sistemelor termodinamice ale lui Prigogine. Aşa cum spune Dawkins: „… Dacă un om de ştiinţă aude sau citeşte o idee bună, el o transmite colegilor şi studenţilor săi, o menţionează în articolele şi în lecţiile sale. Dacă ideea este captată, putem spune că se propagă singură, trecînd de la un creier la alt creier… Dacă plantezi o mimă fertilă în mintea mea, literalmente îmi paralizezi creierul, transformîndu-l într-un vehicul pentru propagarea mimei, în acelaşi mod în care un virus parazitează mecanismul genetic al celulei gazdă“.

Mimele, ca şi genele, sunt susceptibile de variaţie sau chiar de distorsiune, care este omologul mutaţiilor. Astfel, creativitatea apare ca o mutaţie de mimă, impusă de o evidenţă. Modul în care putem descrie procesele, caracterizat printr-un efort experimental şi un efort teoretic ce conduce la momentul creativ, la mutaţia exprimată prin acel „Aha!“, a fost analizat prin metodele teoriei catastrofelor.

1.3. Ideile noi

Apariţia unei idei noi, a acelei evidenţe produse în procesul creator, poate fi corelată cu dimensiunea socială a creativităţii. Orice mutaţie de mimă, provocată de evidenţe, are o valoare numai în măsura în care îşi găseşte un loc în nişa culturală a unui grup. Creativitatea implică geniul de a-i convinge pe alţii că au nevoie de ceea ce ai în gândul tău. Ea poate fi considerată ca o mutaţie de mimă care are şansa de a fi acceptată de un sistem social. Ansamblul de evidenţe iniţial se transformă într-un complex de mime care îşi „câştigă teren“ prin adoptarea lui de către membrii grupului social din aceeaşi nişă culturală. Sub acest aspect, dimensiunea socială a creativităţii poate fi descrisă printr-un model de convertire a membrilor grupului social la un complex de mime, rezultat al actului creator „Aha!“.

1.4. Evoluţia ştiinţei

Putem considera evoluţia ştiinţei ca o luptă între evidenţe minime. În acest context, creativitatea înseamnă acceptarea evidenţei şi transformarea ei într-o mimă care depăşeşte acel prag care este dat de mimele „sădite“ în inteligenţa noastră prin educaţie socială. Astfel, se realizează eliberarea de limitările impuse de mimele tradiţionale dintr-o nişă culturală. Putem considera creativitatea un fel de revoltă faţă de mimele cu care am fost obişnuiţi prin educaţie, revoltă ce apare în urma unei acumulări cantitative de evidenţe, formulate în limbaj prin legi empirice.

La începutul secolului al XIX-lea, când toţi oamenii serioşi se ocupau de industria navală a corăbiilor cu vele şi de războaiele de ţesut, câţiva „revoltaţi“ se preocupau de posibilitatea de a utiliza forţa aburului. Mai târziu, când oamenii serioşi se ocupau de industria maşinilor cu abur, s-au găsit câţiva originali care să se ocupe de fenomenele electrice şi magnetice.

La începutul secolului al XX-lea, când erau construite maşini electrice, au fost câţiva curioşi care s-au ocupat de radiaţiile nucleare. În zilele noastre, când este folosită tehnica centralelor nuclearo-electrice, câţiva „nebuni“ încearcă să investigheze posibilităţi noi, oferite de câmpul gravitaţional. Aceste exemple sunt date din fizică, dar putem găsi şi exemple din biologie sau din alte ştiinţe.

Procesul a fost formulat sintetic de Glukmann prin fraza: „o ştiinţă este orice disciplină în cadrul căreia nebunii acestei generaţii pot să depăşească nivelul atins de geniile generaţiei trecute“. Un domeniu, care cu timpul devine o disciplină de studiu, îşi are o viaţă care a străbătut mai multe generaţii de oameni de ştiinţă. Desigur, aceştia nu pot apărea fără o nişă culturală proprie, ceea ce poate face ca timpul de evoluţie a unei teorii sau a unei discipline să depindă sensibil de istoria societăţii umane.

Prezentare PowerPoint: Schema logică pentru rezolvarea unei probleme

2.1. Enunţul

Primul lucru pe care trebuie să îl faci este să înţelegi problema:

  "Cine înţelege greşit, răspunde greşit"

Trebuie să îţi fie limpede scopul pe care îl urmăreşti:

  "Înainte de a începe, gândeşte-te la ce urmăreşti"
  Latinii spuneau să ai în vedere sfârşitul: "Respice finem"

Din nefericire, oamenii încep adesea să facă presupuneri, să acţioneze şi chiar să se agite pentru o treabă, înainte de a fi înţeles scopul pentru care trebuie să lucreze:

  "Nebunul ţine seama de început, înţeleptul se gândeşte la ceea ce va fi"

Dacă scopul nu este clarificat în mintea ta, este uşor să te abaţi de la problemă şi să o pierzi cu totul din vedere:

  "Înţeleptul începe cu sfârşitul, nebunul începe prin a sfârşi"

Nu ai şanse să rezolvi o problemă dificilă dacă nu ai dorinţa puternică de a o rezolva; o astfel de dorinţă îţi oferă o şansă:

  "Dacă există voinţă, se găsesc şi mijloace"

2.2. Planul

Scopul îţi sugerează mijloacele. Cei mai buni prieteni pe care-i ai sunt: „Ce?“, „De ce?“, „Unde?“, „Când?“ şi „Cum?“:

  "Întrebaţi-l pe Ce, întrebaţi-l pe De ce, adresaţi-vă lui Unde, Când şi Cum dacă aveţi nevoie de un sfat şi nu mai recurgeţi la nimeni altul"
  "Nu crede nimic fără să te îndoieşti, dar pune la îndoială numai ceea ce merită pus la îndoială"
  "Priveşte în jur când ai găsit prima soluţie sau când ai făcut prima descoperire: ele cresc în grupuri"

În soluţionarea unei probleme, principala realizare este întocmirea unui plan, conceperea ideii unei acţiuni:

  "Sârguinţa este mama norocului"
  "Perseverenţa ucide vânatul"
  "Un stejar nu poate fi doborât dintr-o singură lovitură"
  "Dacă nu izbuteşti de prima dată, încearcă, încearcă din nou"

Nu este suficient să încerci în repetate rânduri, trebuie să încerci cu mijloace diferite, să variezi încercările:

  "Încearcă toate cheile pentru a o găsi pe cea bună"
  "Săgeţile se fac din mai multe soiuri de lemn"

Încercările tale trebuie să fie adaptate împrejurărilor:

  "Întoarce-ţi pânzele după cum bate vântul"
  "Întinde-te cât ţi-e plapuma"
  "Trebuie să facem ce putem când nu putem să facem ce vrem"

Dacă ai dat greş, trebuie să cauţi altceva:

  "Înţeleptul îşi schimbă gândul, nebunul nu"

Trebuie să fii pregătit pentru un eventual eşec al schemei de rezolvare şi să ai o schemă de rezervă:

  "E bine să ai două coarde la un arc"

Dacă faci exces de zel, trecând de la o schemă la alta, pierzi timp:

  "Fă şi refă, că ziua e lungă"

Dacă nu pierzi din vedere scopul problemei, ai şanse să rătăceşti mai puţin:

  "Rostul pescuitului nu este să arunci undiţa, ci să prinzi peşte"

Nu apreciem adesea o idee pentru că ni se pare prea obişnuită. Expertul apreciază ideile pe care le are şi le foloseşte mai bine:

  "Înţeleptul îşi creează mai multe posibilităţi decât i se oferă"
  "Înţeleptul îşi face unealtă din tot ce găseşte la îndemână"
  "Înţeleptul transformă întâmplarea în succes"

Avantajul expertului constă în faptul de a fi permanent în aşteptarea unei ocazii:

  "Nu scăpa din vedere şansa cea mai importantă"

2.3. Rezolvarea

Realizarea planului de rezolvare a problemei trebuie să o începi la momentul potrivit, nu trebuie să te grăbeşti:

  "Uită-te înainte de a sări"
  "Verifică înainte de a te încrede"
  "Aşteptarea înţeleaptă face ca drumul să fie mai sigur"

Nu trebuie să şovăi prea mult:

  "Dacă vrei să navighezi fără pericol, nu porni pe mare"
  "Procedează cum e mai potrivit şi speră că totul va ieşi bine"

Pe baza judecăţii trebuie să stabileşti momentul potrivit al rezolvării problemei:

  "Ne place să credem că dorinţele noastre sunt realitate"

Planul de rezolvare ne dă doar o linie de conduită generală; trebuie să examinăm cu grijă detaliile:

  "Scara se urcă treaptă cu treaptă"
  "Încetul cu încetul se face oţetul"
  "Rezolvă lucrurile rând pe rând"

Trebuie să ordonăm cum se cuvine diverşii paşi de rezolvare ai problemei:

  "Ceea ce nebunul face la sfârşit, înţeleptul face la început"

2.4. Verificarea

Privirea retrospectivă a soluţiei complete ne conduce la o nouă confirmare a rezultatului:

  "Cine nu gândeşte din nou, nu poate gândi bine"
  "Gândul din urmă este cel mai bun"

Confirmarea soluţiei este valoroasă deoarece două dovezi sunt mai bune decât una singură:

  "Este mai sigur să navighezi cu două ancore"
Enter your comment. Wiki syntax is allowed:
P᠎ A D L K
 
  • intrebari_si_raspunsuri/cum_rezolvam_o_problema.txt
  • Ultima modificare: 2017/11/25 20:21
  • (editare externă)